“Bucătăria Diavolului”

Este titlul unui articol din Jurnalul Naţional, care conţine şi un mini-documentar despre procesul prin care este fabricată cocaina. Interesantă nu mi se pare tocmai metoda prin care este ea fabricată, ci modul de viaţă al localnicilor din acea parte a Columbiei, undeva la 30 de km distanţă faţă de Santa Marta.

E destul de trist să te gândeşti că încă mai există locuri în care pericolul de a fi răpit, jefuit şi mai ştiu eu ce, este atât de ridicat. Locuri în care agenţii guvernamentali şi ţăranii de rând înarmaţi cu puşti constituie un lucru cotidian. Puţin mai încolo, jurnaliştii de la Jurnalul au dat de ceea ce mie mi s-a părut a fi un fel de birou unde sunt preluate comenzile pentru cocaină. Cel care răspundea la telefoane şi scria pe o hârtie comenzile nu părea să aibă mai mult de 12 – 13 ani. Drăguţ. După cum am zis, procesul în sine de a fabrica drogul nu m-a surprins prea mult. Am reţinut că pentru fabricarea unui kilogram sunt necesare două săptămâni, că direct de la sursă gramul de cocaină costă 1,5 dolari, iar în Bucureşti ajunge şi la 150, şi că guvernul a împrăştiat pesticide pentru a omorî plantaţiile de coca, însă doar arborii de cacao, cafea şi bananierii au avut de suferit. Ironia sorţii

“Long Road Out of Eden”

Primul album semnat “Eagles”, ieşit după 1979. Dat fiind faptul că albumul este disponibil doar pentru cei din Statele Unite şi Canada în primul an, noi, românii, ar trebui să mai avem de aşteptat pentru a asculta cele 20 de piese. Ar trebui. Deşi nici măcar nu eram născut pe vremea când Eagles erau pe val, iar genul muzical prestat de ei nu prea se află in playlist-ul meu de zi cu zi, prin intermediul “Hotel California” m-au câştigat de partea lor pentru totdeauna.

Nu pot să spun că “Long Road Out of Eden” a întrecut aşteptările, pentru că acestea erau deja destul de mari. Pur şi simplu continuă cu succes o serie de albume, începută acum mulţi, mulţi ani. Abia aştept să ajungă varianta originală şi în România

We and the trees and the way,
Back from the fields of play,
Lasted as long as we could,
No more walks in the wood.

PS: Tot ei sunt motivul pentru care Los Angeles-ul îmi place mai mult decât New York.

Back Again…

… după… două luni? Două luni în care s-au întâmplat multe lucruri (şi bune, şi rele) şi în care am schimbat sistemele de operare mai des decât dau de obicei restart. Până la urmă tot la vechiul şi plictisitorul XP m-am întors, desigur.

Stand up comedy şi rasism

Mare parte din timpul liber pe care l-am avut ieri l-am petrecut pe YouTube, uitându-mă la stand up comedy cu Martin Lawrence. La început am căutat astfel de filmuleţe pentru a studia mişcarea scenică, întrucât am nevoie de aşa ceva în momentul de faţă. Până la urmă am sfârşit prin a mă uita la fiecare video posibil cu Martin Lawrence, în care făcea stand up comedy. Nu că glumele sale ar fi aşa de bune, însă felul în care le spune, gesticulează… Arată că se simte bine pe scenă.

Lucrul trist care se întâmplă în această situaţie însă, este datorat celor care comentează. Să zic, numai un sfert dintre comentarii se referă la prestaţia lui Martin Lawrence. Restul par să se reducă la rasism. Nu ştiu cât de normal este să urăşti pe cineva doar pentru că are altă culoare a pielii, însă lucrul acesta, în loc să dispară, pare a se întâmpla la o scară din ce în ce mai mare.

LE: Se pare că cel care pusese filmulţele pe site şi-a şters contul (sau a fost banat?).

Big City Life

Când ieşi de la metrou la Romană şi intri pe Magheru ai impresia că ai ieşit din Bucureşti, din România. Dacă arunci o privire vezi numai maşini gen Mercedes, BMW, Crysler etc, dintre care majoritatea au număr de Bucureşti. În faţa unui hotel de patru stele sunt parcate vreo şase maşini negre, mari, al căror preţ individual trece binişor de 50 de mii euro. Asta în cel mai nefericit caz. La început m-am gândit că maşinile mai ieftine sunt parcate undeva în spate. Hmmm… dar ce bucureştean, proprietar de Dacie, îşi permite să stea la acel hotel? (nu e vorba de Intercontinental, ci de unul siuat aproximativ vis-a-vis de Patria)

Şi mai este şi trotuarul supraaglomerat… Pfff… Este o senzaţie mult prea plăcută (da, placută) să mergi la pas pe Magheru ascultând în căşti “Big City Life”, aruncând câte o privire la ceilalţi trecători. Un amestec interesant, de la oameni în costum, la cerşetori. Un biker încearcă să îşi facă loc prin mulţime, şi loveşte pe cineva (din greşeală, presupun). Trece mai departe, pe bicicletă. Cel lovit îl înjură. Bikerul, un puştan cu cel puţin 40 de ani mai tânăr, sare din mers de pe bicicletă şi se întoarce spre el. Încep să se certe. Toată lumea trece nepăsătoare pe langă ei, parcă nevăzându-i. Şi eu fac la fel. La urma urmei, ce era de făcut? Când arunc o privire înapoi, cei doi dispăruseră.

O batrânică cerşeşte. Scot portofelul şi îi dau 1 leu. Plec zâmbind, nici eu neştiind de ce. Oricât de multe se spun despre Bucureşti, mie tot îmi place.

Intru la metrou şi sar peste bară. O vânzătoare de la ghişeu mă vede, însă mă lasă să trec. În metrou, un grup de manelari ţipă, lovesc în bare şi în uşi şi se leagă de două fete. Nu-mi mai place.