E destul de trist să te gândeşti că încă mai există locuri în care pericolul de a fi răpit, jefuit şi mai ştiu eu ce, este atât de ridicat. Locuri în care agenţii guvernamentali şi ţăranii de rând înarmaţi cu puşti constituie un lucru cotidian. Puţin mai încolo, jurnaliştii de la Jurnalul au dat de ceea ce mie mi s-a părut a fi un fel de birou unde sunt preluate comenzile pentru cocaină. Cel care răspundea la telefoane şi scria pe o hârtie comenzile nu părea să aibă mai mult de 12 – 13 ani. Drăguţ. După cum am zis, procesul în sine de a fabrica drogul nu m-a surprins prea mult. Am reţinut că pentru fabricarea unui kilogram sunt necesare două săptămâni, că direct de la sursă gramul de cocaină costă 1,5 dolari, iar în Bucureşti ajunge şi la 150, şi că guvernul a împrăştiat pesticide pentru a omorî plantaţiile de coca, însă doar arborii de cacao, cafea şi bananierii au avut de suferit. Ironia sorţii

Nu pot să spun că “Long Road Out of Eden” a întrecut aşteptările, pentru că acestea erau deja destul de mari. Pur şi simplu continuă cu succes o serie de albume, începută acum mulţi, mulţi ani. Abia aştept să ajungă varianta originală şi în România

We and the trees and the way,
Back from the fields of play,
Lasted as long as we could,
No more walks in the wood.

PS: Tot ei sunt motivul pentru care Los Angeles-ul îmi place mai mult decât New York.

Lucrul trist care se întâmplă în această situaţie însă, este datorat celor care comentează. Să zic, numai un sfert dintre comentarii se referă la prestaţia lui Martin Lawrence. Restul par să se reducă la rasism. Nu ştiu cât de normal este să urăşti pe cineva doar pentru că are altă culoare a pielii, însă lucrul acesta, în loc să dispară, pare a se întâmpla la o scară din ce în ce mai mare.

LE: Se pare că cel care pusese filmulţele pe site şi-a şters contul (sau a fost banat?).

Şi mai este şi trotuarul supraaglomerat… Pfff… Este o senzaţie mult prea plăcută (da, placută) să mergi la pas pe Magheru ascultând în căşti “Big City Life”, aruncând câte o privire la ceilalţi trecători. Un amestec interesant, de la oameni în costum, la cerşetori. Un biker încearcă să îşi facă loc prin mulţime, şi loveşte pe cineva (din greşeală, presupun). Trece mai departe, pe bicicletă. Cel lovit îl înjură. Bikerul, un puştan cu cel puţin 40 de ani mai tânăr, sare din mers de pe bicicletă şi se întoarce spre el. Încep să se certe. Toată lumea trece nepăsătoare pe langă ei, parcă nevăzându-i. Şi eu fac la fel. La urma urmei, ce era de făcut? Când arunc o privire înapoi, cei doi dispăruseră.

O batrânică cerşeşte. Scot portofelul şi îi dau 1 leu. Plec zâmbind, nici eu neştiind de ce. Oricât de multe se spun despre Bucureşti, mie tot îmi place.

Intru la metrou şi sar peste bară. O vânzătoare de la ghişeu mă vede, însă mă lasă să trec. În metrou, un grup de manelari ţipă, lovesc în bare şi în uşi şi se leagă de două fete. Nu-mi mai place.

Bineînţeles, aşa ceva nu s-a întâmplat, şi am plecat parcă cu un gust amar. Lucrul ciudat, care m-a făcut să îmi schimb total părerea despre acest film, s-a întâmplat abia după. Nu am putut să îmi iau gândul de la film, întrebându-mă care ar fi putut fi soarta protagoniştilor. Ce s-ar fi putut întampla cu fata care a avortat, cu cel care a ajutat-o, cu buletinul său, cu relaţia dintre fata blondă şi iubitul ei? Până şi acum, după trei zile, îmi mai vin în minte unele secvenţe “dubioase” din film, cărora încerc să le găsesc un înţeles.

Şi m-a lovit: asta înseamnă un film bun. Un film care te ţine în priză chiar şi după terminarea lui, care te solicită să gândeşti, să creezi tot felul de ipoteze şi explicaţii cu privire la conţinutul său.

Închei cu gândul că sigur cei de la Cannes chiar îşi cunosc meseria, şi au ştiut ei ce au ştiut când au premiat filmul lui Cristian Mungiu. Posibil fie unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut şi pe care le voi vedea vreodată, în ciuda deznodământului prematur (în opinia mea, care nu sunt nici pe departe critic de film…). Îl recomand.

Aşadar, mă numesc Alexandru “Ali” Grigore, sunt din Bucureşti şi mă aflu într-o oarecare dilemă, gândindu-mă la ce voi scrie şi ce voi transmite prin acest blog. Sper să pot să menţin acest blog cât mai mult timp cu putinţă şi să dau puţinilor mei cititori, care îşi vor face veacul pe aici, motive să revină. Atât.

Let the game begin!